Alerg, deci ma resimt!

Azi am reînceput să simt puțin din confortul cu care eram obișnuit. Ieri aveam un puternic disconfort. De la mijlocul corpului în jos, mă durea fiecare centimetru de carne. Nu-mi închipuiam că am în talpă părți la care să pot face febră musculară.

Pe 30 ianuarie, duminică, am alergat la semimaraton. Pe un ger destul de aspru, pe o pistă mai mult plină de gheață decât de asfalt, am alergat 21 km.

Pe ce loc am ieșit? Nu contează. Mi-am propus să termin. La începutul anului nici măcar nu avem habar că pot alerga atât.

Prima alergare pe care am avut-o a fost una dintre cele mai spectaculoase.

Aveam prieteni care alergau. Veneau mereu cu povești despre cum transpiri în timpul alergării și despre cum trebuie să te hidratezi. Povești despre vaselină și diverse creme cu care trebuie să te ungi inghinal și mamar pentru a ocoli disconfortul generat de combinația între transpirație și frecare.

Mi-am luat inima în dinți, mi-am pus o pereche de adidași în picioare, un șort și un tricou și am luat-o la fugă prin Herăstrău. Era o frumoasă zi de septembrie, o miercuri, pe la 9.30 dimineața. Alergam și simțeam esofagul arzând. Gambele mă dureau îngrozitor, de parcă aveam picioarele retezate. Eram mândru însă, când mă întâlneam cu alți alergători prin parc. Eram ca ei, transpiram!

În chinurile puternice care mă încercau, la un moment dat am hotărât să mă opresc. Alergasem destul, corpul mă chinuia îngrozitor. Obosisem. Ultima dată când alergasem era cu 17 ani în urmă, la bac, 1 km. Acum eram mândru de mine, reîncepusem; cu siguranță făcusem o treabă bună.

Ajuns acasă, prima grijă (chiar înainte de duș) a fost să mapez pe internet traseul pe care îl făcusem pentru a-mi vedea performanța. Alergasem aproape… 900 de metri!

În octombrie și noiembrie am început să alerg de câteva ori pe săptămână. La început mai rar. Găseam destule motive să n-o fac. Ba trebuia să am niște întâlniri, ba o să râdă vecinii de mine, ba eram obosit, ba ploua, ba era frig etc.

Rezistența îmi oferea în permanență colacul de salvare de care aveam nevoie.

În decembrie mi-a oferit o întreagă duzină de colaci de salvare. Era frig. Începuse să ningă. Cum să alergi pe gheață? Sunt Sărbătorile! Plecăm din București.

Rezistența a înfrânt: Burta-i plină de porcine, nu pot alerga cu tine!

La începutul lui ianuarie, Sam ne-a înscris la semimaratonul Gerar. Două echipe de câte trei oameni fiecare. Era cadoul pentru noi de ziua lui. Nu alergasem niciodată până atunci mai mult de 6 km. Am acceptat cu gândul “Am trei ore să-l termin. Nu renunț! Poate termin ultimul; poate nu-l termin deloc – caz în care finalul mă prinde pe traseu. Orice ar fi, nu abandonez!”

Și dă-i înainte cu antrenamentul. Am început cu serii scurte de alergare la fiecare două-trei zile. Cu două săptămâni înainte am atins iar 6 km. Apoi 9 km. Apoi am ajuns la 11 km într-o zi. Remarcabil! Două zile mai târziu alți 11 km. Au început durerile în tot corpul și odată cu ele ninsoare masivă peste București. Ce motiv mai bun puteam găsi să pot face o pauză. Mai aveam o săptămână și încercam să mă conving că trebuie să mă odihnesc.

Rezistența a lovit din nou. Și asta am făcut: m-am odihnit!

Duminică la 11.00 eram încălzit și pregătit mental (mai puțin fizic) să nu renunț. Aveam în fața mea 21 km în maximum trei ore! Șase ture de câte 3.5 km; fiecare tură de patru ori mai mare decât reușisem să alerg o prima dată, în urmă cu patru luni.

După a doua tură am început să gâfâi destul de puternic. Paul mă tot întreba dacă sunt ok. La început răspundeam: Da! Pe măsură ce înaintam efortul mi se părea mult prea mare și ajunsesem doar să confirm printr-o mișcare scurtă de mână. Eram aproape incapabil să mai spun ceva. Alergam mecanic. Paul urla încontinuu: “Nu te opri! Nu te opri! – Pas după pas! Oricât de încet alergi, aleargă! Nu trebuie să mergi!” Mă uitam cu jind la Narcis și speram să cedeze. Rezistența ar fi învins din nou. Mi-ar fi oferit un motiv bun să mă pot gândi să nu mai alerg. Din păcate Narcis nu ceda. Pas după pas, continua.

Mă gândeam ce a fost în capul meu și de ce alerg eu azi acolo. Rezistența mă bântuia. Canapeaua comodă de acasă mă striga.

În turul cinci, Paul urla: “Râgâiți, bășiți-vă, înjurați, dar alergați! Dacă vă vine să borâți, borâți, dar nu vă opriți! O tură mai avem în afară de asta!”

Turul șase a fost mecanic. Nu pot spune că îmi aduc aminte mare lucru decât încurajările: “Nu te opri! Nu te opri! Pas după pas! Îndoaie genunchii, ridică gamba! Îndoaie umerii, scutură brațele!” Bonus: mâna lui Paul pe spatele meu care mă împingea și se asigura că nu cedez tentației de a mă opri din alergat.

Am terminat în 2 ore și 36 de minute. Conform unui tabel cu timpii intermediari si finali pentru maraton si semimaraton, am fi terminat 42,195 km sub limita de 6 ore… Suntem în același tabel cu campionii mondiali. Pe ultimul loc, cu o viteză medie de două ori mai mică, dar suntem acolo!

Pas după pas, am lăsat Rezistența în urmă.

Urmează maratonul sau Rezistența ne prinde din urmă?

Cred că este totuși remarcabil să poți termina nu semimaratonul, ci maratonul. Paul a terminat vreo zece! În aprilie se pregătește pentru cel mai dur dintre toate: Marathon des Sables – 254 km prin deșert, în șase zile.

Noi, ceilalți, avem de dus mai departe maratonul împotriva Rezistenței.

Cuvintele lui Paul de la sfârșit îmi răsună încă în minte (și-n mușchii picioarelor…): “De aici înainte nu mai aveți niciun motiv de abandon. Ați văzut că se poate!”

PS:
În echipă cu mine au alergat Paul, despre care ați putut citi mai sus, și Sam (publicitar, 39 de ani, s-a apucat de alergat acum 2 ani, ca să slăbească, și a descoperit între timp că ar vrea să alerge maratoane…)

Echipa-pereche a fost formata din Marian (29 de ani, inginer, maratonist si elev la clubul de arte marțiale al lui Paul), Narcis (37 de ani, consultant financiar, cu ceva urme de atletism în trecut – pregătirea fizică din liceul militar de Marină și câteva crosuri pe când era jurnalist de sport), Petre (32 de ani, specialist bancar, cel mai fit dintre cei aflați la primul semimaraton, dar care a avut și el de depășit o durere serioasă a genunchilor).

Pentru 4 dintre noi 6, Gerar a fost primul semimaraton din viață. Mintea și inima ne spun că ar trebui să urmeze, cândva anul ăsta, al doilea semimaraton. Sau primul maraton?…   De ce nu? Până la urmă, întrebarea e aceeasi: pot să termin cursa asta? Iar răspunsul vine de la sine, trebuie doar să ai răbdare 2 ore și jumătate. Sau 5 ore și ceva. De ce nu?…